PHILIPPE FOREST – Romanul, realul şi alte eseuri

Recenta carte a lui Philippe Forest, Le Roman, le réel, et autres essais, apărută în 2007 la Editura Cécile Défaut, la Nantes, şi pe care Editura Tact o prezintă tradusă publicului românesc, strânge laolaltă mai multe conferinţe şi articole, dintre care cele mai vechi datează din 1998. Departe de a fi un mozaic de fragmente disparate, lucrarea lui Philippe Forest este, dimpotrivă, destul de unitară. O idee forte determină o mare unitate în diversitate:„romanul răspunde chemării realului, dar răspunde în aceeași măsură de real într-un efort etic permanent și polimorf”. Această idee asumă diverse forme de-a lungul cărții. Analiza raporturilor dintre realism şi transcrierea „experienţei trăite”, critica ideii metaforice a vieţii ca roman, reflecţia asupra naraţiunii asumate de un „Eu” şi asupra verosimilităţii sale, aprofundarea conceptelor de formă şi conţinut în discutarea chestiunii „angajamentului” literar pe urmele lui Jean-Paul Sartre etc. Dar cărui „real” îi răspunde oare romanul în diferitele epoci ale evoluţiei sale istorice? Realului banal, accesibil simţurilor, care este – conform cu părerea tuturor realiştilor, începând cu Balzac – obiectul prin excelenţă al unui discurs aşa-zis realist, sau al scriiturii neo-naturaliste, foarte răspândită în romanele din a doua jumătate a secolului XX? Nu, în cazul acesta avem de-a face doar cu „realitatea”, care prezintă unele puncte de contact cu „realul”, fără să-l includă însă. „Realul” căruia îi răspunde romanul adevărat nu poate fi găsit decât în orizontul unui „imposibil”, aşa cum e definit acesta de Jacques Lacan pe urmele lui Georges Bataille. În jurul „imposibilului” se grupează – pe tot parcursul cărţii lui Philippe Forest – constelaţii tematico-semantice care îl circumscriu cu precizie suficientă: iremediabilul, negativul, impardonabilul, ireprezentabilul, abisul, vagul, infinitul, vertijul, neantul, lipsa, pierderea, moartea, doliul, sexul… Din confruntarea sa permanentă cu aceste limite ale experienţei umane îşi extrage romanul adevărat aparenţa sa de viaţă trăită, precum şi valoarea sa de adevăr (sursă, aceasta, a valorii etice a scriiturii romaneşti). Cât despre romancieri, autorii pe care îi are în vedere Forest pentru a-şi argumenta tezele sunt extrem de diferiţi între ei şi am putea chiar să-i considerăm incompatibili, dacă n-ar exista preocuparea lor constantă pentru reprezentarea „realului”: Joyce şi Céline, Breton şi Artaud, Faulkner şi Louis Aragon, Robbe-Grillet şi Hemingway, Kundera şi Jacques Henric, Philip Roth şi Kenzaburô Oé, sau Kierkegaard, Rimbaud, Bataille (consideraţi romancieri). Ancorarea programatică în modernitatea secolelor XX şi XXI nu-l împiedică pe Philippe Forest să facă scurte incursiuni fascinante în opera unor mari romancieri care se situează la originile, apropiate sau îndepărtate, ale acestei modernităţi: Flaubert, Stendhal, Rabelais şi chiar Le Roman de Renart. Scopul enormului survol cultural întreprins de Forest se dovedeşte dublu: pe de o parte vrea să elucideze anumite aspecte secrete ale evoluţiei istorice a romanului, iar pe de altă parte tinde să contextualizeze propria sa tentativă romanescă.