JACQUES DERRIDA – Fiara și suveranul. Volumul II (Seminar 2002-2003)

„Continuăm cercetările întreprinse anii trecuți în jurul suveranității statului-națiune și al fundamentului său onto-teologico-politic. Aceste cercetări ni s-au impus în legătură cu o pedeapsă capitală  care implică întotdeauna dreptul unei puteri suverane de a dispune de viața și de moartea supușilor săi (dreptul de grațiere, de pildă). Această reflecție asupra suveranității va fi deviată, însă, anul acesta spre marile chestiuni ale vieții animale (aceea a omului „animal politic”, cum spunea Aristotel, și aceea a „fiarelor”, a „dobitoacelor”) și ale tratării, ale aservirii „fiarei” de către „om”. Ne vom pune întrebări cu privire la istoria literară sau retorică a formelor  și a genurilor  (figuri, tropi, metonimii, metafore, alegorii, fabule, piese de teatru etc.) care propun „reprezentări animale” ale politicului. Leviatanul  lui Hobbes sau Fabulele  lui La Fontaine nu vor constitui decât două dintre nenumăratele exemple existente în acest sens. Problema genului (gender) și a diferenței sexuale le va traversa pe toate celelalte. Vom analiza de asemenea, prin intermediul istoriei conceptului de suveranitate  (Bodin, Hobbes, Rousseau, Schmitt etc.), ceea ce tinde să asocieze figura suveranului aceleia a fiarei (care nu este exact animalul). Amândoi par a se situa, într-adevăr, mai presus de lege sau în afara legii. Amândoi sunt, în mod diferit, desigur, dar comun, nelegiuiți {hors-la-loi }. Ce este, atunci, legea? Dar dreptul? Suveranul, spune Schmitt, este cel care are dreptul să suspende legea. Referindu-ne deseori la situația contemporană și la problemele mondializării („globalisation” ) care afectează logica suveranității statal-naționale, vom aborda, de asemenea, logica statelor-infractor (Rogue States) și a șefilor lor comparați adesea, în retorica politicianistă a statelor cele mai puternice, cu niște „fiare”. Este vorba, firește (și cu mult dinainte de 11 septembrie, despre care vom vorbi totuși), de conceptele de război – internațional sau civil – potrivit dreptului european, de cruzime , de teroare  și de terorism  – național și internațional etc. „

„Continuând și dezvoltând premisele cercetărilor angajate anul trecut, ne-am concentrat toate eforturile asupra lecturii și interpretării a două texte cât mai eterogene, aparent, cu putință: Robinson Crusoe  pe de o parte, un celebru seminar al lui Heidegger (Conceptele fundamentale ale metafizicii. Lume-finitudine-solitudine ) pe de altă parte, iar din el mai ales asupra cursului ținut în 1929-1930, care constituie cel mai sistematic și mai bogat tratat al lui Heidegger despre animalitate, mai exact despre lumea pentru animal. În acest seminar se regăsesc, într-adevăr, cele trei celebre „teze”– problematice, după părerea mea, și îndelung chestionate în seminarul nostru („piatra este fără lume (weltlos), animalul este sărac în lume (weltarm), omul este făuritor de lume (weltbildend)”). Când încrucișate, când paralele, aceste lecturi vizau un nucleu comun: istoria (în special istoria politică a conceptului de suveranitate, inclusiv, în mod inseparabil, aceea a omului asupra animalului) în Anglia pre-colonială a lui Defoe (cu fundalul ei religios studiat în Robinson Crusoe ) și prin intermediul numeroaselor, diferitelor și pasionantelor lecturi ale lui Robinson Crusoe de-a lungul secolelor (Rousseau mai ales, Kant, Marx și mulți economiști politici din secolul al XIX-lea, dar și Joyce, V. Woolf, Lacan, Deleuze etc.) și în Germania modernă a lui Heidegger (începutul anilor 1930). Aceste două cărți sunt și niște cărți despre singurătate, despre pretinsa „stare de natură”, despre istoria conceptului de Natură (mai cu seamă la Heidegger), al cărui lexic atât de important (deseori asociat aceluia al lui physis), atât de puțin remarcat și atât de greu traductibil al lui Walten  (Gewalt , Umgewalt , Übergewaltigkeit etc.) care va inunda textele lui Heidegger începând cu 1935, și care desemnează o forță sau o violență arhi-originară, de „suveranitate” – așa cum se traduce uneori – dincolo de onto-teologie, adică de teologico-filosoficul ca atare; ceea ce nu este, evident, niciodată cazul nici la Defoe, nici în bogatul context filosofic, politic și religios care îi determină cartea. Acest ea sunt, în mare, mizele care ne-au călăuzit în niște lecturi cât mai minuțioase cu putință care făceau, uneori, apel la alte opere ale celor doi autori.”