GIORGIO AGAMBEN – Mijloace fără scop. Note despre politică

Textele adunate aici încearcă, fiecare în felul său, să gândească anumite probleme ale politicii. Dacă politica pare astăzi să traverseze o eclipsă prelungită, în care apare într-o poziție subalternă față de religie, de economie și chiar față de drept, e pentru că, în aceeași măsură în care ea își pierdea cunoștința propriului rang ontologic, uita să se mai confrunte cu transformările care i-au golit progresiv și din interior categoriile și conceptele. Așa se explică de ce, în paginile care urmează, paradigme propriu-zis politice sunt căutate în experiențe și fenomene care, de obicei, nu sunt considerate politice (sau sunt doar într-o măsură mai mică): viața naturală a oamenilor (acea zoé, odinioară exclusă din domeniul propriu-zis politic) care e repusă, conform diagnosticului biopoliticii foucauldiene, în centrul polis-ului; starea de excepție (suspendarea temporară a ordinii, care se dovedește însă a-i constitui structura fundamentală în toate sensurile); lagărul de concentrare (zonă de indiferență între public și privat și, totodată, matrice ascunsă a spațiului public în care trăim); refugiatul care, rupând legătura dintre om și cetățean, devine, din figură marginală, un factor decisiv al crizei statului-națiune modern; limbajul, obiect al unei hipertrofii și, totodată, al unei exproprieri, care definesc politica societăților democratico-spectaculare în care trăim; sfera mijloacelor pure sau a gesturilor (adică a mijloacelor care, chiar rămânând ceea ce sunt, se emancipează de relația lor cu un scop) ca sferă proprie a politicii.