HENRI MICHAUX – Viaţa în pliuri

Instrument de recomandat: tunetul de apartament

În loc să distrugi toţi puştii din vecini, poţi mult mai paşnic să faci să domnească tunetul în apartament ori în încăperea din care ţâşnesc strigătele ce sfâşie pacea.

E nevoie de o mare forţă a voinţei zgomotoase (o anume obişnuinţă cu marile orchestre te poate pune pe drumul cel bun). De îndată ce treaba-i pe roate, lucrurile merg de la sine şi pot să dureze multă vreme fără ca niciun strigăt să nu mai treacă prin barajul sonor. E mai bine să nu foloseşti fanfara, alămurile chiar imaginare provoacă dureri de cap. În cazul ăsta, de ce să te chinui atâta?

Cu tunetul, numai să fie uşor de mânuit, ar trebui să poţi suporta vecinătatea de o oră şi jumătate a plozilor ce ţipă în recreaţie. Mai mult, e greu.

Ar fi mai bine să te muţi.

De altfel, întotdeauna trebuie să eviţi şcolile. După douăzeci de ani, toate astea îţi mai pot încă trezi amintiri.

Cartea lui Henri Michaux, Viaţa în pliuri (1949), fascinează şi seduce. Sunt texte în care autorul împinge la extrem câteva trăsături ale poemului în proză moştenite de la Baudelaire: umorul negru, înregistrarea bizareriei cotidiene, conjugarea suavităţilor şi violenţelor de limbaj.

Fantasticul este omniprezent la Michaux: în Viaţa în pliuri totul stă sub zodia „nălucirilor”, limita dintre ireal şi real ştergându-se complet. Universul este locuit de meidosemi, fiinţe aeriene, sensibile, melancolice, suprarealiste, care – printr-un fenomen de subtilă oglindire – pun fără încetare umanul sub semnul întrebării. Cititorul traversează o serie de „locuri inexprimabile”, oraşe imaginare, săli de tortură, lagăre groteşti, deşerturi onirice, „marea mamelelor”, ateliere de demolare, care-l antrenează într-o aventură de reconceptualizare a vieţii şi de redimensionare a limbajului. Carte gravă şi ludică, tandră şi sadică, Viaţa în pliuri poate interesa un public foarte larg, pe măsura complexităţii ei derutante.